INCURSIUNE HIPNOTICĂ ÎN ARTĂ
Oana Maria Popescu
(lucrare prezentata la Conferinta Nationala de Hipnoza Clinica, 2006)
1. Introducere
Motto: “Ficţiunea este un principiu al realităţii”(R&Sien: F.Roche, S.Lavaux, J. Navaro)
Scott Fisher afirma: “Posibilităţile realităţilor virtuale, se pare, sunt la fel de nelimitate ca şi cele ale realităţii. Ele pot furniza o interfaţă umană care dispare – o uşă spre alte lumi”.
Hipnoza crează de altfel realităţi virtuale prin imagerie, iar la nivel de terapie virtuală se discută despre spaţiul virtual în care se desfăşoară terapia, adică mediul electronic, în sensul de comunicare prin e-mail sau prin site-uri specializate. Este vorba despre un spaţiu psihologic, în care, pentru ca clientul să intre în atmosferă, se folosesc mijloace precum trimiterea prin mail de poze, fragmente muzicale, reproduceri după opere de artă, pentru a crea „spaţiul virtual potrivit”. Spaţiul virtual terapeutic este unul din elementele fundamentale oricărei forme de terapie, care poate fi creat în artă prin tiparele de gândire şi emoţie asociate diverselor manifestări artistice, având in vedere că la nivel fiziologic-anatomic sunt implicate aceleaşi structuri cerebrale.
Hipnoterapia deschide uşa spre alte lumi, în sensul modificării reprezentărilor interne, punctelor de vedere, facilitării schimbării. Uşa spre schimbare poate fi deschisă prin tehnici hipnotice, sau prin intermediul artei, respectiv conţinutul hipnotic al variatelor forme de manifestare artistică. De altfel acesta este principiul general al psihoterapiei: a deschide uşa spre o lume pe care clientul nu o poate accesa fără ajutor. Dacă ne gândim la restructurarea cognitivă, jocul de rol, tehnica „scaunului gol”, accesarea anumitei structuri a eului în analiza tranzacţională, şi aşa mai departe, constatăm că avem de-a face cu acelaşi lucru: „deschiderea unei uşi”. Art-terapia realizează aceasta prin exprimarea realităţii interne cu ajutorul muzicii, picturii, teatrului, etc., operând apoi modificări prin metaforă şi restructurare.
Un exemplu istoric de utilizare al artei în terapie este acela din Bilbie (Ismael, 16, versetele 14-23), în care David cânta la harpă pentru a vindeca depresia regelui Saul. De la picturile în nisip ale indienilor Navajo, până la sculpturile africane, există multe exemple de utilizare ale artelor vizuale în ritualul terapeutic.
Dezvoltarea sensibilităţii artistice este promovată de programe cum sunt: “Programul hipnotic Aprecierea Artei” al Laurei di Giorgio sau aşa-numita “Hipnoză de Înalt Impact”, dezvoltată de Lawrence Layton, în care se utilizează muzica şi tehnici împrumutate din programarea neurolingvistică pentru a comunica cu inconştientul.
Care este valoarea unui anumit lucru?
Probabil cei ce apelează la psihoterapie au ca trăsătură comună aceea că nu se valorizează suficient.
Valorizarea şi creativitatea sunt strâns interconectate, iar creativitatea este o parte fundamentală a naturii umane. Cu toţii putem fi creativi şi uneori este mai uşor să ne exprimăm sentimentele şi vulnerabilităţile prin culoare, forme sau muzică decât prin cuvinte. Este principiul de la care pleacă terapia prin artă.
Stima de sine este restabilită prin exprimare artistică.
Muzica şi dansul, literatura, artele vizuale, pot avea “efect hipnotic” prin ele însele, sau pot sta la baza intervenţiilor de tip hipnotic, în special în cadrul terapiei Ericksoniene, în care tiparele rigide sunt practic inexistente şi înlocuite de sugestii directe şi indirecte, integrarea intervenţiilor paradoxale, a tehnicilor confuzive, dublelor legături sau negaţiilor multiple. În terapia Ericksoniană comunicarea primară este restructurată prin alocarea unui alt cadru de referinţă, la metanivel. Fenomenul hipnotic are loc prin simpla disociere a unui eveniment de contextul său uzual, ceea ce se întâmplă în muzică de exemplu, prin asocierea unei „poveşti de viaţă” cu o suită de sunete având drept particularitate aceea că sunt multipli ai armonicei de bază. Simpla asociere a versului cu muzica este o formă de „confuzie de tip Ericksonian.” În psihoterapie terapeutul este cel care are sarcina de a identifica diverse contexte asociative pentru a evoca fenomene hipnotice la un anumit client. Oricând un comportament este disociat de contextul uzual am evocat un fenomen hipnotic. Din acest motiv putem afirma că art-terapia este una din formele de terapie care operează cu principiile hipnozei Ericksoniene. În privirea unui film este trăită o experienţă de viaţă într-un context diferit de cel uzual, iar cinematerapia utilizează tema centrală a filmului pentru a declanşa asocieri inconştiente în mintea clientului, folosind de fapt tocmai acea disociere a evenimentului de contextul său uzual care duce la ceea ce numim fenomen hipnotic.
Disocierea de context este realizată în artă prin modalităţi diverse, de la limbaj la structurile arhitecturale.
2. Arta şi hipnoza
2.1. Fractalii
La nivel de limbaj, hipnoza Ericksoniană este atât poezie cât şi limbaj fractal.
Unicitatea fractalului constă în dimensiunile sale spaţiale, care nu se încadrează nici în 2, nici în 3 dimensiuni, nici chiar în 4. Un fractal poate avea o dimensiune de 1,8 sau 4,2, calculată logaritmic şi rezultând o aşa-numită “dimensiune Hansdorff”.
Există formule matematice, logaritmice, de calcul a dimensiunii fractalilor.
În general se defineşte o linie ca având o singură dimensiune, un dreptunghi ca având două, şi aşa mai departe. Dar din punct de vedere matematic, dimensiunea poate fi exprimată ca exponent al numărului de fragmente similare N în care poate fi împărţită o figură geometrică. În consecinţă dimensiunea unui fractal se calculează în funcţie de numărul de fragmente identice conţinute de către fractal şi acesta este motivul pentru care un fractal poate avea dimensiuni ciudate de tipul 1,67.
Dacă ne aflăm într-o a 3-a dimensiune, privind la un ecran bidimensional, fractalii se situează între aceste dimensiuni.
Plecând de la aceste caracteristici, putem genera fractali artistici, formaţi din imagini identice însă din ce în ce mai mici, prezentând o imagine cu perspective multiple, centre multiple, şi vortexuri în jurul centrului.
Fractalul ne permite să vedem acelaşi lucru dintr-o multitudine de perspective diferite.
Spre deosebire de geometria Euclidiană, fractalii ne oferă o cale diferită de observare şi modelare a fenomenelor complexe, scoţând în evidenţă detalii din ce în ce mai mici.
Aceasta deoarece fractalul este format din aceeaşi imagine, tot mai mică, repetată de un număr foarte mare de ori. Dacă mărim un detaliu al unui fractal acesta arată identic cu fractalul, doar la o altă scală (principiul detaliului este folosit în terapie de exemplu atunci când realizăm despărţirea în secvenţe comportamentale, inclusiv în metafora hipnotică).
2.1.2. Limbajul fractal
Pornind de la aceste proprietăţi ale fractalului, Silvia Hartman descrie ceea ce ea numeşte “tiparul Melville” prin analogie cu felul în care Hermann Melville, autorul lui “Moby Dick”, descrie în 25.000 de cuvinte cum se peticeşte o cuvertură. Secretul este acela de a intra tot mai mult în detalii.
Privită din acest punct de vedere, opera lui Melville poate fi numită “literatură fractală”.
Se pleacă de la presupunerea că orice poate fi descris în detalii din ce în ce mai mici. La nivel de limbaj în psihoterapie este o situaţie asemănătoare cu despărţirea unui comportament în secvenţe. Pe limbajul fractal se bazează de altfel intervenţiile de tip behaviorist în care, dacă clientul declară: „Mi-e teamă să merg la sala de sport”, secvenţele a ceea ce se întâmplă sunt examinate în amănunt: „Ies din casă.” „Şi ce se întâmplă atunci?” „Mă gândesc că…” şi aşa mai departe.
Limbajul fractal a fost utilizat de Milton Erickson în inducţia de transă. De fapt, toate tiparele limbajului Ericksonian sunt de tip fractal, organizând tiparele în mod dinamic în relaţie unul cu celălalt, creând un model de limbaj şi funcţionare a gândirii.
Un exemplu este: „îţi imaginezi un coridor foarte frumos… şi de o parte şi de alta a coridorului se afla statui… statuile sunt din piatră,.. piatră de culoare albă… strălucioare,… soarele se reflectă în ele…, etc. Este o descriere cu din ce in ce mai multe detalii. În literatură, Honore de Balzac şi Charles Dickens folosesc limbajul fractal în acest mod, pentru realizarea descrierilor, împreună cu repetiţia, negaţia şi dublul înţeles:
„Mă uit la mama şi ea se face că nu mă vede. Mă uit la un băieţaş din cor şi el se strâmbă la mine. Mă uit la raza de soare care pătrunde prin uşa deschisă a bisericii şi văd o oaie rătăcită- nu-i vorba de un păcătos, ci chiar de o oaie adevărată- gata să intre şi ea în biserică….Mă uit la plăcile funerare de pe ziduri…” (Charles Dickens- „David Copperfield”).
Un model de limbaj fractal ar putea arăta astfel:
a judeca a direcţiona
a implica a cauza
a cunoaşte a crea
|
A INVESTIGA |
ce
cum
de ce
……
Pentru fiecare cuvânt se găsesc noi înţelesuri, apropiate, dar care pot deschide noi asociaţii. Dicţionarul ne spune că „a şti” este sinonim cu „a cunoaşte”, şi totuşi fiecare din aceste verbe declanşează asociaţii noi. „Te ştiu” sau „te cunosc” nu este acelaşi lucru.
Milton Erickson detaliază tot mai mult în cursul intervenţiei, prin utilizarea sinonimelor, reformulării, cuvintelor cu sens apropiat sau derivatelor. De la “a şti” ajungem la “a judeca, a implica, a cunoaşte, a înţelege, a percepe, a lua la cunoştinţă, a stăpîni, a-şi aminti, a prevedea “ şi aşa mai departe….
Un fragment din “Natura hipnozei“ a lui Erickson ilustrează acest model:
“Ai spus că mintea ta conştientă este nesigură şi confuză. Şi asta pentru că conştientul uită. Şi totuşi ştiu că inconştientul are acces la atât de multe amintiri şi imagini şi experienţe, încât le poate face disponibile minţii conştiente pentru rezolvarea de probleme. Şi când va face inconştientul ca toate aceste lucruri valoroase pe care le-ai învăţat să fie disponibile pentru mintea ta conştientă? Va fi în vis? În timpul zilei? Repede sau încet? Azi ? Mâine?…”
Este o ilustrare pentru „a investiga” din schema prezentată: Când? Azi sau mâine? Cum? În vis sau în timpul zilei?
Desigur o astfel de exprimare face ca pacientul să fie convins de faptul că lucrul respectiv se va întâmpla. Nici un moment Erickson nu întreabă: dacă?
2.2. Literatura
A. Poezia
2.2.1. Poezia lui Walt Whitman
Analiza poeziei lui Whitman ca hipnoză a fost realizată de James şi Lynn Whitlark, care arată similitudinile limbajului poetic cu limbajul Ericksonian.
Pe de altă parte, limbajul fractal este întâlnit şi în poezia lui Walt Whitman. Poemul “Cântec drumului deschis“ (“Song to an Open Road”) se aseamănă cu sine însuşi în mai multe feluri, ca un fractal.
Este o primă asemănare între poezia lui Whitman şi hipnoza Ericksoniană.
Un exemplu este descrierea pe care Whitman o face persoanelor care merg pe drum:
„ Negrul cu capul lui lânos, criminalul, bolnavul, analfabetul, nu sunt negaţi.
Naşterea, graba după medic, vagabondul creşetor, pumnalul beţivului, compania veselă a mecanicului,
Tinereţea pierdută, caleaşca bogatului, cuplul care a fugit să se căsătorească,
Zarzavagiul, dricul, mutarea mobilei în oraş, revenirea în oraş,
Toate trec- eu trec de asemenea- orice trece- nimic nu poate fi interzis,
Toate sunt acceptate- toate îmi sunt dragi”.
Whitman se identifică cu fiecare dintre noi, o identificare care la rândul său se realizează în manieră hipnotic-Ericksoniană.
Pe drumul din poezia lui Whitman trece toată lumea, orice persoană. Dezorientarea de pe drum, ca şi ambiguitatea, sunt şi ele de factură Ericksoniană. Ambiguitatea este estetică şi în acelaşi timp un element al confuziei, fiind utilizată de Erickson pentru a induce transa şi a coda sugestiile.
Identificarea lui Whitman cu fiecare din noi este ilustrată de versurile:
„ Încă îmi port poverile delicioase,
Le port, bărbaţi şi femei.- îi port cu mine oriunde merg,
Jur că e imposibil să scap de ele”; – părând că vorbeşte despre sine, poetul vorbeşte de noi toţi, aşa cum o face şi Erickson în intervenţiile sale.
Versurile lui Walt Whitman ilustrează ambiguitatea şi confuzia tipic Ericksoniene:
“ Pe jos şi cu inima uşoară, merg pe drumul deschis,
Sănătos, liber, lumea înaintea mea,
Cărarea brună înainte-mi, conducând oriunde doresc,
Şi astfel nu cer noroc- eu însumi sunt noroc“.
“Sănătos, liber” se poate referi la drum, la lume, sau la mine, tot aşa cum în terapia Ericksoniană cuvintele sunt folosite astfel încât să lase la latitudinea clientului aplicarea frazei pentru o situaţie sau alta, o persoană sau alta.
Mutiplele negaţii sunt de asemenea folosite de Whitman, ca şi termenii generici, universal- valabili:
“ Şi astfel nu mai tânjesc, nu mai amân, nu mai am nevoie de nimic”.
“ Nu mai îmi doresc constelaţii apropiate,
Ştiu foarte bine unde se află,
Ştiu că sunt suficiente celor ce le aparţin”.
Într-un alt poem al său, “Stau şi privesc” (“ I sit and look out”), Walt Whitman foloseşte tipare de genul:
“ Stau şi mă uit la tristeţea lumii, la oprimare şi la vină..”
aşa cum în hipnoză se utilizează formulări cum este:
“ Stai aici pe scaun ascultând vocea mea..”
Whitman face o legătură cu inconştientul, iar folosirea lui “stau…” în loc de “stai…” seamănă cu metoda lui Milton Erickson, în care acesta pretinde că vorbeşte despre el însuşi pentru a reflecta de fapt experienţa clientului:
“Am căutat o carte in bibliotecă având cadrul de referinţă, respectiv impresia, că avea cotorul roşu. Puteam să-mi amintesc că am citit toate titlurile capitolelor din carte şi totusi nu o puteam găsi. Titlul cărţii nu avea importanţă, pentru că eu căutam o carte de culoare roşie, în loc de albastru, care era culoarea ei reală.”
( Milton Erickson, Ernest Rossi, Sheilla Rossi “Realităţi hipnotice”)
2.2.2. Poezia lui William Shakespeare şi a lui Robert Browning
Desigur Whitman nu este singurul poet ale cărui tipare lingvistice sunt considerate Ericksoniene.
Poezia oferă modele pentru tehnicile de inducţie, având în general tipare de tip Ericksonian, prin care poetul comunică cu cititorul. În poezia lui Walt Whitman de exemplu se remarcă printre altele folosirea “ancorelor hipnotice”.
Nu există poeme care să nu fie în acelaşi timp metafore. Simbolul şi metafora caută să descrie o realitate din afara fiinţei umane, iar în spatele metaforei se ascunde o altă realitate.
“Sonetul 18” al lui William Shakespeare este o ghicitoare în sine:
“ Să te compar cu o zi de vară?”
Sau cu altceva? Cu ce altceva te-aş putea compara?
Este o sugestie deschisă.
Similară cu formularea lui Erickson în “Realităţi hipnotice”:
“…si ce poate fi mai puţin real decât cei patru copii ai Apriliei? “
Robert Browning scria în a 17-a strofă din poemul său intitulat “ Mesmerism”:
“ Afară, în noapte!
În labirint,
În pădurea sălbatică,
Nici la stânga, nici la dreapta,
Nu mă abat de pe cărare, un orb văzând!”
Atunci când limbajul are o codificare diferită de tiparele gramaticale obişnuite sau corecte, aceasta crează confuzie şi deschide uşa spre noi tipare de gândire.
Din păcate singura analiză extinsă a poeziei ca hipnoză este cea a lui Edward D. Snyder: „Poezia hipnotică. Un studiu al tehnicii de inducţie a transei în anumite poeme şi semnificaţia ei literară.”
2.2.3 Poemele Haiku
Comunicarea hipnotică seamănă îndeaproape cu poemele Haiku.
Haiku, formă tradiţională de poezie japoneză, are 17 silabe în 3 secţiuni metrice, cu 5-7-5 silabe. Este un poem compact, conţinând un cuvânt sau o frază sugestivă, “kigo”, obligatorie în Haiku.
În aparenţă Haiku se referă la natură, care este tema unor asemenea poeme. (Cei mai cunoscuţi poeţi Haiku sunt: Matsuo Basho, Taneguchi Buson, Kobyashi Issa şi Masaoka Shiki.)
Haiku nu este în fond o poezie a naturii, ci un poem scris cu scopul de a produce o imagine, de a crea un sentiment. Intenţia principală este de a exprima şi evoca o emoţie, pe care Kenneth Yasudo o numeşte “experienţă estetică”:
“ Nici măcar frunzele nu se mişcă,
Minunată este
Livada de vară”.
Alte exemple de poeme Haiku sunt: “Pomul va fi tăiat, neştiind că pasărea, îşi va face un cuib “ (Issa), sau “O frunză cade, şi o altă frunză cade, în vânt” (Basho).
R. Blyth spunea:
“Un Haiku este o expresie a iluminării temporare în care vedem viaţa din lucruri.”
Fiecare cuvânt din Haiku este o experienţă în sine. Poemul Haiku este o abordare eficientă şi dinamică, o modalitate de a privi lumea cu mare atenţie.
Creând sugestii hipnotice, terapeutul trebuie să fie imersat într-o lume de imagini, sunete, umor, creativitate şi conştiinţă perceptivă. Observarea atentă este un aspect important al muncii terapeutice.
Metoda Haiku ne poate ajuta să creăm sugestii hipnotice evocatoare care ajută clientul să acceseze sistemul reprezentărilor sale interne. Este o metodă în aparenţă opusă celei a limbajului fractal, însă limbajul hipnotic-Ericksonian se bazează pe combinaţia dintre cele două, în sensul condensării expresiei pe măsura detalierii evenimentului sau situaţiei. A surprinde esenţa şi a despărţi în secvenţe sunt două ingrediente psihoterapeutice comune oricărei forme de terapie.
2.2.4. Terapia prin poezie
Terapia prin poezie a fost de fapt practicată în Egiptul antic în forma în care cuvintele erau scrise pe un papirus şi apoi dizolvate într-o soluţie care era dată pacientului să o bea, astfel încât cuvintele să-şi facă efectul cât mai repede posibil.
În antichitate şamanii şi vrăjitorii citeau poezie cu scopul de a vindeca. Primul terapeut prin poezie a fost Soranus, în primul secol al erei noastre, care prescria tragedia pacienţilor maniacali şi comedia depresivilor.
Nu ne surprinde atunci că Apollo este atât zeul medicinii, cât şi cel al poeziei.
Dar ce se întâmplă când poezia întâlneşte inducţia hipnotică?
Poezia are un efect de inducţie hipnotică în sine, ajutând la reprezentările interne.
Formularea de genul “o cascadă, descărcare continuă de energie”, are un alt impact decât: “şi simţi cum energia creşte…”
Conceptele poetice ajută la crearea imageriei. Poezia pune cuvintele în orice ordine, creând structuri gramaticale sau cuvinte, fără a viola expectanţele nimănui.
Ritmul poeziei, ca şi ritmul vorbirii din inducţiile hipnotice participă la crearea transei, împreună cu construcţiile metaforice.
B. Proza
2.5.1. Basmele
Metaforele din poveştile populare sunt utile la rândul lor în psihoterapie.
Smith şi colab. (2002) au dezvoltat o formă de terapie numită “terapie prin fantezie”, psihoterapie de grup utilizată în tratamentul psihozelor acute şi în remisiune. Prima şedinţă de terapie se termină cu o poveste, basm sau parabolă, care facilitează crearea de legături la nivel simbolic şi cognitiv-emoţional. Pacientul se identifică empatic cu terapeutul, în această formă de psihoterapie egală importanţă fiind acordată temei, obiectului, mişcării, artei şi simbolului din metafora utilizată.
În terapia prin fantezie în prima şedinţă de terapie se prezintă o poveste sau un basm, asociat cu reprezentarea prin dans, care în a doua şedinţă de terapie este transpusă în culoare şi formă.
Basmele prezintă întotdeauna o stare sau situaţie problematică care duce la schimbare şi transformare. Este o lume ce declanşează tipare de gândire pe care Carl Jung le numea “ gândire fantastică”, cea care are de-a face cu imaginile, emoţiile şi intuiţia, în care legile logicii, fizicii sau judecăţii morale nu sunt aplicabile.
Este o situaţie în care se renunţă la regulile logicii formale, în favoarea creării de noi asociaţii, ce duc la schimbare.
De altfel, în analiza tranzacţională se discută despre analiza spaţială şi temporală a basmelor, în legătură cu scenariul de viaţă.
Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient, dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un scenariu de viaţă defectuos.
Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor a lui Steiner. Drama poate fi analizată ca schimbări ale rolului şi locaţiei intr-un continuum al timpului. Aşa cum analiza Stărilor Eului este o parte a analizei tranzacţionale structurale, analiza rolului este o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în acţiune. Persoana care “trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cu un minimum de personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a unui număr prestabilit de identităţi cheie vizualizate în terapie.
Dacă luăm ca exemplu “Scufiţa Roşie” putem spune că a îmbătrâni înseamnă probabil a juca rolul mamei şi mai târziu al bunicii.
Scufiţa Roşie
mama lupul
 |
|||
 |
|||
pădurarul bunica
Diagrama rolurilor
Drama este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama Scenariului (de la casă la sala de bal a castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea din faţă în Oz) şi Viteza Scenariului (aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc).
In terapie diagrama locaţiei poate fi folosită pentru a ilustra vizual schimbările de locaţie făcute de o persoană, şi câteodată pentru comparaţie cu altele. Este o tehnică asemănătoare imagieriei ghidate, respectiv intervenţiilor de tip hipnotic, operând conform principiului disocierii evenimentului de situaţia obişnuită, cu scopul creării de noi asociaţii, adică a construirii fenomenului hipnotic.
2.5.2. Lumea lui Franz Kafka
O lume în care legile logicii sunt funcţionale prin utilizarea confuziei şi ambiguitaţii este şi cea creată de Kafka, în special în romanele sale “Castelul” şi “Procesul”, în care nu putem fi niciodată siguri de înţelesul cuvintelor.
Franz Kafka crează un univers al incertitudinilor şi însuşi autorul spunea, într-o scrisoare din 1914:
“Scriu diferit faţă de cum gândesc, vorbesc diferit faţă de cum gândesc, gândesc diferit faţă de cum ar trebui să gândesc şi aşa ajung în cele mai întunecate adâncimi ale infinitului.“
Aceasta este o frază tipic Ericksoniană, asemănătoare structural cu:
“Şi ca o parte a acestei experienţe…este uitarea acelui vis după ce te trezeşti. Şi experienţa de a uita, prin ea însăşi, este o experienţă care nu este străină nimănui..”
(Milton Erickson, Ernest Rossi, Sheilla Rossi: “Realităţi hipnotice”)
Limbajul nu se referă strict la individ, iar legile limbajului sunt în mod frecvent generalizări care nu ar avea însă înţeles în afara termenilor experienţei individuale.
Laura Simms (“A Healing Journey”) spunea:
“Dacă îţi cunoşti propria poveste, te cunoşti pe tine”.
În hipnoza Ericksoniană se ajunge la această cunoaştere inclusiv prin utilizarea confuziei, truismelor, repetiţiei, non-sensurilor, şi din acest punct de vedere teatrul absurd al lui Eugen Ionescu are acelaşi efect, de concentrare a atenţiei pentru a desluşi logica frazei, având drept rezultat transa hipnotică, în care sunt produse noi asocieri cu efect terapeutic.
